Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.
„Am venit la psiholog pentru că îmi simţeam sufletul plecat în Infern, urmând să mă ia şi pe mine curând. Eram doar o epavă, o carcasă mergătoare ce nu credea sau spera că va mai trăi vreodată în lumină. Am fost un familist convins, însă niciodată nu am ştiut să ofer dragoste, afecţiune, sprijin, înţelegere sau suport emoţional. Pentru mine, familia era ca o firmă la care vii să îţi faci treaba. Fără pasiune, fără efort, doar din datorie.
Soţia s-a plâns ani de-a rândul de treaba asta. Acum câteva luni a plecat de lângă mine şi l-a luat şi pe fiul meu cu ea. Credeam că am o relaţie bună cu fiul meu. I-am urât pentru ce mi-au făcut şi îi vedeam vinovaţi doar pe ei pentru că au plecat din casa noastră.
Venind la tine, mare mi-a fost mirarea să descopăr că mă minţeam pe mine însumi de ani şi ani de zile. Credeam că am fost un tată şi un soţ bun. Şi, când colo, am fost un egoist nemernic.
Te-am urât şi pe tine la început, pentru că îmi reflectai această imagine despre mine pe care nu voiam cu niciun chip să o recunosc.
Apoi, tot datorită ţie, am înţeles că sunt un alcoolic notoriu. Credeam că sunt un tip realizat care se destinde la un coniac de calitate. Şi, când colo, eram un alcoolic înveterat. Eu credeam că alcoolici sunt cei care beau vodcă ieftină sau bere la pet. Credeam că alcoolul de calitate mă fereşte de diagnosticul de alcoolic.
Văzându-mi şi această latură, te-am urât din nou. Chiar mă gândeam ce rost mai are să vin la tine. Doar ca să mă văd într-o umbră mare, grasă, urâtă şi beată? Asta era rostul oare?
Apoi au urmat discuţiile despre ce înseamnă un schimb afectiv onest într-o relaţie de cuplu. Dragoste, afecţiune, complimente, cadouri, comunicare afectuoasă, înţelegere, dialog, sprijin, încredere, motivare – toate acestea mi se învârteau în cap, ca într-un mixer, făcându-mă din nou să te urăsc.
Orice descoperire nouă mă făcea să te urăsc pe tine. De parcă tu ai fi fost vinovat de ceea ce făceam eu.
Am continuat totuşi să vin. Ceva înăuntrul meu îmi spunea că asta trebuie să fac. Şi chiar dacă descopeream doar mizerii despre mine, speram cumva să mă vindec. Mă simţeam urât şi prost, neputincios şi pus pe harţă, cu o ură infinită pentru ce îmi făcuseră ei mie.
Dar ce le-am făcut eu lor? Asta era o altă poveste pe care am început să o discern împreună cu tine. Odată cu trecerea timpului, îmi simţeam corpul şi sufletul mai uşoare. Parcă mă descărcam de o povară, de o umbră neagră pe care o purtasem tot timpul cu mine şi îmi distrusese viaţa.
Pe alcool nu am mai pus gura de mult, am început să am mai multă grijă de mine, să învăţ din nou să comunic aşa cum nu o mai făcusem de ani întregi.
La primul telefon pe care i l-am dat soţiei după ce am început să lucrez cu tine, ea s-a mirat foarte tare de felul în care vorbeam, dar şi de faptul că nu o mai sunam beat pentru a o acuza de toate relele din lumea asta.
Aşa, treptat, am reuşit să o recuceresc. Cu fiul meu a fost mai dificil, dar fiind atent la ceea ce spune, intrând în povestea lui şi încercând să îi ofer sfaturi frumoase, dar şi să îl laud pentru ceea ce făcea bun, am reuşit să creez ideea de echipă.
Au fost luni grele, în care am scăpat de ura pe care le-o purtam lor şi am învăţat să fiu om, soţ, tată. Curând urmează să ne mutăm într-o casă nouă, pe care soţia mea o amenajează cum îşi doreşte ea. Eu doar mă păstrez în rolul celui care are foarte multe sentimente de oferit, tocmai pentru că are multe urme negre pe care să le facă uitate.”
Autor: Psiholog Constantin Cornea
Sursa : csid.ro