Bătrânii societăţii moderne, mai exact bătrânii noştri, din România, par să aibă o viaţă extrem de tristă. Îi vezi în autobuze, îi vezi la piaţă, îi vezi că-şi numără câţiva lei cu mâinile tremurânde, îi vezi uneori în parc privind cu nostalgie către ceva îndepărtat ce pare să nu mai existe. Mulţi dintre ei sunt bolnavi, trişti şi nefericiţi. Unii dintre ei sunt răi, probabil înrăiţi din cauza vieţii pe care o duc.
Părinţii mei sunt bătrâni, iar prietenii lor de familie sunt şi ei la fel. Odinioară mă uitam la ei şi îi admiram cât erau de plini de viaţă, cum îşi făceau planuri pentru vacanţe, cum se organizau pentru excursii şi petreceri în weekend-uri. Azi, se fac poate 10 ani de când nu au mai ieşit din casă, în sensul că nu au mai plecat nicăieri în afara oraşului în care locuiesc. Nu merg niciodată la o cafenea, la un restaurant, nu mai organizează petreceri, viaţa lor socială s-a redus la un telefon săptămânal pe care îl mai schimbă cu câte cineva. Par că trăiesc doar pentru vizitele pe care li le facem noi, copiii lor. Iar aşa ca ei sunt foarte mulţi.
În Europa occidentală, ca să nu mai vorbim de SUA, viaţa oamenilor continuă şi după pensie. Nu e totul roz, căci sunt situaţii care îi împiedică să facă chiar orice făceau în tinereţe, evident, însă, există o altă mentalitate, dar şi un alt nivel de trai. E adevărat că şi statele în care aceştia locuiesc pun umărul la calitatea vieţii bătrânilor, îi susţin şi îi încurajează să facă lucruri, însă au şi o altă mentalitate.
În Bucureşti, mai este „clubul jucătorilor pensionari de şah din Cişmigiu” şi chiar am văzut oameni mai în vârstă la spectacole de teatru şi chiar la unele concerte la Sala Palatului. Am prieteni ai căror părinţi mai merg în câte o vacanţă anual, unii dintre ei chiar în străinătate, prin programele pentru vârstnici ale agenţiilor de turism. Cunosc o bătrână care mănâncă cartofi şi varză un an de zile şi strânge fiecare ban pentru a călători. Măcar are un scop. Tot în Bucureşti, sunt restaurant care au pachete special, oferte pentru masa de prânz pentru pensionari.
Lucruri de făcut ar fi, însă mai avem nevoie şi de deschidere din partea lor, a celor care deunăzi erau ca noi şi se bucurau de viaţă.
Am stat de vorbă cu psihologul Constantin Cornea despre tristeţea apăsătoare a bătrânilor societăţii modern şi despre ce ar putea să le schimbe calitatea vieţii, precum şi despre importanţa şedinţelor de terapie care ar trebui să fie incluse în cabinetul medicului de familie.
Cum vi se pare că se comportă pensionarii din ziua de azi?
Din nefericire, în marea lor majoritate sunt depresivi sau anxioşi. Şi principala vină o poartă societatea modernă. Cea care, o dată cu pensionarea, nu le mai poate oferi nimic, marginalizându-i. Asta provoacă criza pensionării, depresie, anxietate, tulburări alimentare, tulburări ale somnului şi a vieţii sexuale. Şi uite aşa, societatea îi transformă din persoane active, cu o vastă experienţă de muncă, dar şi socială, în bolnavi de meserie. Pentru că, din păcate, marea majoritate a afecţiunilor de care suferă ei, în primă instanţă, sunt doar somatizări ale trăirilor interne. Pentru ca, mai apoi, să se transforme în boli adevărate.
Se spune că au pensii foarte mici şi de aceea aleg să ducă un trai la limita subsixtenţei. Oare este chiar aşa?
Pe unii îi încurcă suma pe care o primesc drept pensie, pe alţii nu. În primul rând ar trebui excluse somatizările, pentru a nu se transforma în boli. Adesea spun că, în cazul în care la uşa unui cabinet al medicului de familie ar sta un psiholog, foarte mulţi dintre pacienţi şi-ar rezolva problemele de sănătate mai repede, sau, cel puţin, într-o perioadă mai scurtă de timp. Nu toţi, doar marea majoritate. Pentru că, la foarte mulţi, sufletul este cel care doare. Şi pentru faptul că nu avem un ecograf pentru suflet, tratăm corpul…
Apoi ar trebui să ne gândim că există soluţii pentru fiecare dintre ei. Cei care câştigă puţin, îşi pot suplimenta veniturile lucrând în continuare câteva ore. Îngrijind de un copil sau făcând obiecte artizanale. Pot deasemenea să se mute în zone în care casele şi viaţa costă mai puţin. Ştiu că este greu pentru cineva ce a trăit în mijlocul Bucureştiului să se gândească că se poate muta la 200 de kilometri şi din vânzarea apartamentului să poată cumpăra o casă, iar din restul de bani să trăiască până la sfârşitul vieţii. Dar vrând-nevrând, de câţiva ani, a apărut şi la noi această soluţie.
Dar să revenim la sumele câştigate. Oare, chiar toţi pensionarii câştigă foarte puţin? Nu avem şi pensionari care să îşi permită, măcar din când în când o cafea şi un croisant dimineaţa, sau o ciorbiţă la prânz? Unde sunt aceştia?
Iar dacă ei câştigă puţin, unde le sunt copiii? Ei oare, nu pot oferi nimic? Unde sunt familiile lărgite ce îşi iau, de câteva ori pe lună măcar, masa împreună?
Este normal ca bătrânii să-şi mai întreţină încă copiii/nepoţii?
Nu. În cele mai multe situaţii, nu este normal. Poate fi normal dacă vorbim de o boală gravă sau de o perioadă pasageră, dar nu atunci când vorbim de ani de zile… Mai normal este să vedem tineri ce îşi ajută şi îşi respectă părinţii…
Ce înseamnă o viaţă decentă la pensie? Respectul de sine ţine neapărat de venituri?
Uneori, atunci când veniturile sunt foarte mici, este greu să te respecţi dacă nu ai chiar nicio soluţie. Însă, aşa cum am arătat şi mai sus, soluţii sunt şi, din nefericire, sunt puse în practică doar în situaţii limită…
Respectul înseamnă de exemplu să faci un calcul în care să aduni când vorbeşti de preţul unei cafele sau a unei porţii de mâncare la restaurant următoarele: cât costă drumul până la piaţă, gazele, apa, curentul, ingredientele. Apoi: apa şi detergentul folosit pentru a spăla vasele, şerveţelele. Este posibil să descoperiţi că merită, măcar uneori să luaţi masa cu prietenii, măcar pentru faptul că nu este o diferenţă aşa mare de preţ. Măcar aşa puteţi să vă mai folosiţi hainele bune, să vă reamintiţi manierele faţă de parteneră, sau să vă umpleţi sufletul de voioşie atunci când glumiţi şi vă reamintiţi amintiri haioase alături de prieteni.
Uneori, depresia poate începe doar pentru faptul că nu vă schimbaţi de pijamale pe tot timpul zilei şi vă plimbaţi doar între patul din dormitor, scaunul de la bucătărie şi fotoliul din sufragerie…
Cât de importante ar fi şedinţele la psiholog pentru oamenii în etate?
Foarte importante. Aşa cum am mai spus, dacă fiecare medic de familie ar lucra alături de un psiholog, vânzările de medicamente ar scădea cu peste 50%, oamenii ar fi mai fericiţi, mai sănătoşi iar societatea ar arăta altfel. Pensia înseamnă de cele mai multe ori: înlocuieşti colegul care te făcea să râzi cu medicamentele de tensiune. Mersul pe jos este doar pentru a te târî prin casă, fără să te mai bucuri de natură, de prieteni, de viaţă. Ajungi să mănânci exagerat în raport cu câtă mişcare faci. Iar singura persoană din viaţa ta, rămâne partenera, totul devine greu de digerat. Fizic şi psihic. Alături de un psiholog, poţi redescoperi plăcerea de a trăi. Care nu apare din neant, pentru că ai cunoscut-o cândva dar ai renunţat la ea, obligat sau fără să îţi dai seama. Dacă eşti conştient că sufletul se îmbolnăveşte primul şi doare mai rău decât corpul, atunci începe să-l tratezi cu prioritate. Şi vei vedea că viaţa este frumoasă şi merită din plin, trăită!
Autor: Psiholog Constantin Cornea
Sursa : life.ro