Sindromul Ovidiu, la cei părăsiți pentru o altă persoană

Povestea tristului poet Publius Ovidius Naso, cel care a fost exilat în portul Euxin, în Tomis, este binecunoscută. El a rămas toată viața cu nostalgia și durerea celui care a fost obligat să își părăsească țara, rămânând veșnic îndrăgostit de ea.

Cam tot așa am descoperit deseori în terapie că se întâmplă cu cel părăsit pentru o altă persoană. Amantul, reprezentând primul și cel mai întâlnit motiv de divorț. Într-o astfel de situație, îl avem pe cel care părăsește pentru o nouă iubire. Nu putem niciodată să știm dacă este adevărata iubire, dacă va ține sau îi va aduce fericirea. Însă decide să facă pasul, lăsând în urmă pe cel părăsit.
Iar cel părăsit, pentru a fi simplu de înțeles, am decis să spun că suferă de sindromul Ovidiu. De ce? Pentru că, la fel că și ilustrul poet, rămâne cu nostalgia clipelor pe care nu le mai poate avea decât în minte sau în poze. Și cu durerea de a nu mai putea face nimic pentru ca lucrurile să revină la normal.

Avem însă aici de făcut câteva adnotări:

 până la despărțire, dacă cuplul era format de mai mult de 5 ani, din păcate, comportamentele și comunicarea amândurora erau mai degrabă toxice. Nefiind nici unul în stare să pună punct acestui comportament toxic, de la care să înceapă o nouă poveste, poate mai frumoasă decât cea de la început.
 era o chestiune de timp și opor­tu­nitate până când unul își găsea o soluție în afară. Și ca orice soluție nouă, pare și mult mai bună. Corect, dacă stăm să ne gândim cât de toxic gândeau și se comportau cei doi. Incorect, dacă ne gândim că ei s-au iubit cândva nespus, având comportamente cu totul și cu totul diferite.
 cel care pleacă, pleacă cu speranța de mai bine. Poate fi judecat pentru că a fugit fără să lupte de ajuns. Sau poate fi înțeles, pentru că și-a oferit în fond o nouă șansă pentru a face lucrurile mai bine. El deține puterea pentru că este cel care pleacă și care, cumva se poate întoarce.
 cel care rămâne, suferă. Ar vrea să se împace pentru ceea ce a fost, subliniind aspectele pozitive și uitând cât de toxică era relația în ultima perioadă. El este cel slăbit, pentru că nu poate lua nicio decizie pentru ca lucrurile să fie ca în trecut. Nu știe ce să facă, încotro să apuce și se poate gândi la soluții de împăcare, la răzbunare, poate cădea în tot felul de adicții sau își poate nega ceea ce simte pentru a se arunca cu totul într-o nouă relație, sperând că este cea salvatoare.

Travaliu de doliu

Putem spune cu certitudine că, persoana care suferă de sindromul Ovidiu, poate declanșa orice afecțiune cunoscută în psihologie: depresie, anxietate, atacuri de panică, tulburări de personalitate sau de comportament, adicții, etc. În egală măsură, poate simți că toți indicatorii stării de sănătate se dau peste cap, astfel încât, poate suferi de tulburări ale somnului, tulburări alimentare, tulburări ale viețîi sexuale, etc
În cazul acestui sindrom, putem vorbi de un travaliu de doliu’, cum îl denumim noi în psihologie ce poate ține luni, ani sau chiar o viață, dacă nu se intervine la timp.
Intervenția poate fi făcută de către familie sau prieteni care pot încerca să îl facă pe acesta să uite. Și, de ce nu, să i-l prezinte altor persoane de sex opus, putând astfel și el să își găsească o nouă iubire.
Travaliul de doliu este procesul psihologic prin care trece o persoană după pierderea cuiva drag sau a unei experiențe semnificative. Este un proces complex și profund, prin care oamenii își exprimă și își gestionează emoțiile legate de pierdere. Travaliul de doliu implică mai multe etape, fiecare cu trăsături specifice, deși acestea nu sunt întotdeauna parcurse într-o ordine fixă:
Negarea: Persoana poate avea dificultăți în a accepta pierderea și poate simți că nu este reală.
Furia: Sentimente de frustrare și furie față de circumstanțele pierderii sau chiar față de persoana decedată.
Negocierea: În această etapă, oamenii pot încerca să „negocieze’ cu realitatea, sperând la un mod de a evita durerea pierderii.
Depresia: O perioadă de tristețe profundă, retragere și introspecție, în care persoana simte intens pierderea.
Acceptarea: Persoana începe să accepte realitatea pierderii și să se adapteze la viața fără persoana sau situația pierdută.
Acest proces variază foarte mult de la o persoană la alta, în funcție de personalitate, cultura din care face parte și relația cu cel pierdut. Durerea poate fi profundă, iar timpul necesar pentru vindecare variază, însă scopul final al travaliului de doliu este acceptarea pierderii și găsirea unei noi normalități în viața cotidiană.

În cazul în care problemele celui ce suferă de sindromul Ovidiu, se acutizează, adică nu se mai alimentează cum ar trebui, nu mai doarme bine, începe să dezvolte anumite adicții, este evident că trebuie să intervină un specialist: medic de familie, medic psihiatru, psihoterapeut, preot. În cazurile grave există posibilitatea de a vorbi de internare și tratament medicamentos. În situațiile mai puțin grave, putem vorbi de psihoterapie sau poate fi de folos discuția acestuia cu un preot pentru a se liniști.
Personal, prin psihoterapie ajut persoana ce suferă de acest sindrom să își deschidă orizonturile, pentru a găsi o nouă persoană alături de care, să demonstreze că a înțeles greșelile trecutului pentru a putea construi un viitor nou și plin de satisfacții. Bineînțeles că vorbim uneori de un drum anevoios, în care tendința celui suferind este să se întoarcă în trecut, însă, odată cu trecerea timpului, și cu deschiderea orizontului, în viața acestuia pot interveni schimbări care îl pot face să devină o variantă mai bună a sa. Să își descopere noi hobby-uri, prietenii și de ce nu, o nouă iubire. Pentru că, iubirea poate vindeca orice!
Să fiți iubiți!

Autor: Psihoterapeut Constaantin Cornea

Sursa: Avantaje.ro