Din păcate, foarte mulţi părinţi din ziua de azi au tendinţa de a-şi creşte copiii sub imperiul sindromului prinţ/prinţesă, iar asta, pentru mulţi dintre ei, le va complica viaţa mai târziu, când părinţii nu mai pot îndrepta situaţia.
De ce sunt alintaţi excesiv copiii?
Motivele sunt diverse şi pot fi enunţate astfel:
Părinţi conduşi de propriile traume
De obicei sunt călăuziţi de bune intenţii, enunţate astfel „dacă eu nu am avut, el să aibă”, „părinţii mei au fost foarte drastici cu mine, eu vreau să fiu ca un frate/soră sau prieten pentru copilul meu”, „eu am fost bătut şi abuzat de familie, profesori, colegi, prieteni sau vecini, de el/ea nu se va atinge nimeni”.
Cu alte cuvinte, părinţii din această tipologie consideră că este important să îşi ferească copilul de orice formă prin care acesta va avea de suferit mai puţin sau mai mult. Ajung astfel să se certe cu educatoarele, profesorii sau diriginţii şi să îşi mute copiii în căutarea şcolii perfecte.
Pot avea conflicte cu vecinii sau prietenii ce îndrăznesc să facă un rău cât de mic copilului.
Părinţi cu venituri financiare foarte mari ori cu poziţie socială înaltă
Aceştia îşi cresc copiii ca pe un trofeu prin care vor să arate lumii propria putere. Pentru ei, propria opulenţă trebuie să strivească totul împrejur.
Toată lumea trebuie să li se închine şi să îi venereze pe ei şi pe copiii lor.
Părinţii care nu şi-au trăit propria copilărie
Sunt acei părinţi nefericiţi ce au avut o copilărie nefericită şi nici măcar familia proprie nu le oferă ceea ce îşi doreau ei de la viaţă. Aşa că se infantilizează, „dând în mintea copiilor”, purtându-se ca un frate un pic mai mare.
Păcatul, dacă putem spune aşa, constă în faptul că îşi vor menţine copilul la un nivel de infantilitate până în perioada adolescenţei sau chiar şi după, uitând că propriul copil a crescut şi poate avea alte nevoi ce nu au legătură cu nevoia părintelui de a rămâne veşnic copil.
Părinţii neimplicaţi ce preferă să se ascundă în spatele unui aşa-zis libertinism
Aceşti părinţi preferă să îşi lase copilul să facă tot ceea ce el doreşte, că doar ştie ce vrea (oare care sunt valorile la care se poate raporta un copil între 6 luni şi minimum 4 ani, atunci când decide că vrea ceva?) şi, eventual, dacă nu primeşte, devine agresiv cu ceilalţi.
Din păcate, aici avem genul de copil „domnul Goe”, lipsit de bună creştere şi de bun-simt, elemente pe care părinţii nu le remarcă decât atunci când copilul a devenit un adolescent cu care nu mai reuşesc sub niciun chip să se înţeleagă, pentru că a fost obişnuit doar să ceară şi să primească fără să trebuiască să ofere ceva în schimb.
Cum se manifestă un copil cu „sindromul prinţişorului”?
Exact ca domnul Goe! Ştie doar să ceară cu nemiluita, fără să ofere nimic în schimb. De asemenea, cerinţele lui nu au vreo legătură cu vreun sistem de valori spirituale sau personale, pentru că sunt pulsionale, tocmai pe principiul unui prinţ ce poate cere orice de la înălţimea propriului tron. Iar ceilalţi trebuie să i se supună orbeşte, pentru că el este cel care decide.
Este, dacă vreţi, comparabil cu ceea ce tot eu am adus ca noutate în psihologia copilului, şi anume „sindromul copilului dictator”.
În fragedă copilărie, părinţii râd şi sunt extrem de binedispuşi şi mândri de odrasla care joacă rolul micului dictator. Cumva, ei cred că acesta are adevărate calităţi de lider ce îi vor aduce cu siguranţă succesul în viaţă.
Ce uită aceşti părinţi? Că micul lor dictator se poate comportă aşa doar pentru că sunt ei de faţă sau doar pentru faptul că banii şi poziţia lor socială le impun celorlalţi o teamă şi un respect ce îi fac să treacă cu vederea meandrele micului dictator.
Ce nu conştientizează aceşti părinţi? Faptul că aceste tendinţe nu vor trece de la natură, ba din contră, odată cu înaintarea în vârstă se vor diversifica şi acutiza.
Aceşti copii sunt cei care încep cel mai devreme să fumeze, să consume alcool sau droguri ori au disponibilitatea de a-şi începe viaţa sexuală de la vârste foarte fragede (11-13 ani). De asemenea, disponibilitatea lor de a se înregimenta în găşti de cartier sau grupări rău famate este foarte mare.
Pot conduce fără permis, sub influenţa alcoolului, pot sări foarte repede la bătaie, pot isca scandaluri sau acte de vandalism.
De ce ajung să facă toate acestea? Pentru că suferă de „sindromul prinţişorului”. Acest sindrom presupune ca ei să nu aibă cu adevărat un sistem al valorilor personale, nu au noţiunea de respect, de bune maniere, de bun-simţ. Totul li se cuvine, merită orice, toată lumea trebuie să li se supună.
Ce se poate face în cazul acestui sindrom?
Soluţia este una singură şi presupune două elemente distincte.
În primul rând, consiliere de cuplu pentru părinţi, pentru a înţelege unde greşesc şi cum se pot îndrepta. De asemenea, este important să înveţe strategii de comunicare şi comportament cu propriul copil. În linii mari, trebuie să îl înveţe pe acesta noţiunea de respect şi faptul că poate primi doar ceea ce merită. Uşor de spus, extrem de greu de făcut.
Dacă părinţii şi-au însuşit comportamentele potrivite, se poate primi în terapie apoi şi copilul.
Ce se întâmplă în realitate?
Cei mai mulţi dintre părinţi preferă să se certe cu toată lumea: profesori, colegi de clasă ai copilului, părinţii colegilor, directorul şcolii, prietenii din gaşca propriului copil etc., pentru că nu văd greşelile propriului copil şi nici pe ale lor.
Dacă copilul a consumat alcool şi a făcut accident este vinovată victima, cel care i-a vândut băutură, bunicii cu care seamănă odorul, soarta şi societatea, însă prinţul lor, nu.
Autor: Psiholog Constantin Cornea
Sursa : csid.ro