Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.
Autor: Psihoterapeut Constantin Cornea
„De când m-am căsătorit cu el, am ştiut că este un bărbat frumos, de succes şi că va trebui să îmi asum faptul că poate nu voi fi singura persoană din viaţa lui. La început, aş fi făcut orice să îl ţin lângă mine, doar pentru mine.
Mă gândeam că vom avea o casă şi o familie frumoasă, iar astea o să îl convingă să mă respecte atât de mult încât să nu mă înşele.
Mi-am asumat rolul de femeie casnică, care îşi dedică viaţa familiei. Ne doream foarte mult copii. Aşa că primul a venit destul de repede şi, la mică distanţă, încă doi.
Fiind preocupată cu creşterea acestora, nu îmi urmăream soţul să văd ce face sau dacă mă înşală. Însă, la început, dacă o făcea, nu sesizam asta. Cu trecerea timpului, a devenit mai neglijent, lipsea nopţile de acasă, fără să aibă motive prea clare. Aşa că am încercat să vorbesc cu el. Să îl întreb ce îi lipseşte, ce îşi doreşte de la mine şi de la copii, pentru a nu fi nevoit să caute în altă parte.
Se închidea în sine, se izola cu un trabuc şi sticla de coniac pe terasă, fără să îmi dea vreun răspuns. Când se îmbăta, se târa până la pat şi adormea. Eu îi luăm telefonul şi descopeream o lume incredibilă, pe care nu o înţelegeam deloc.
Erau discuţii cu prieteni în care îşi povesteau reciproc aventurile. Şi mesaje de dragoste pe care le primea sau le dădea el. Tipele din viaţa lui, aşa cum am văzut că se întâmplă şi în cercul lui de prieteni, se schimbau. Îl simţeam când are o relaţie nouă sau când suferea după o altă femeie. Însă preferam să cred că toată această poveste se va sfârşi cu timpul.
Eram sigură că el va remarca ceea ce fac eu pentru casă, pentru copii şi pentru el, mai devreme sau mai târziu. Şi când va remarca se va întoarce la mine cu braţele, inima şi sufletul deschise.
Viaţa noastră sexuală, în toţi aceşti ani, a fost rareori de calitate. Făceam rar sex, că despre dragoste nici nu putea fi vorba. Dura foarte puţin şi aveam senzaţia că o face ca pe o datorie. Am încercat să discut cu el, dar refuza de fiecare dată.
Mă durea enorm când citeam mesajele pe care şi le dădea cu alte femei. Nu i-am spus niciodată că îi citesc mesajele şi cred că nu a aflat niciodată că o fac.
De la o vreme începusem să am atacuri de panică. Am crezut că am probleme cu inima, însă, apelând la şedinţele de psihoterapie cu tine, am descoperit că sunt atacuri de panică. În spatele acestora se ascundeau personalitatea mea dependentă, felul meu obedient de a fi în relaţia cu el, faptul că mă îngrăşasem şi nu mai aveam deloc încredere în mine.
Am învăţat în cadrul şedinţelor cât de important este să am grijă de mine. Într-o periodă destul de scurtă am slăbit, mi-am tonifiat muşchii, am început să mă aranjez şi să mă gândesc la oportunitatea de a avea un job.
Copiii au fost nespus de încântaţi de cum arătam. Se mândreau cu reuşitele mele şi cu felul mult mai tonic de a fi. Îmi recăpătasem încrederea în mine şi consideram că acum pot realiza ceea ce îmi propun.
El a fost ultimul care a remarcat schimbările. Însă, când a făcut-o, parcă a făcut-o din tot sufletul. Am aflat mai târziu că a avut mari probleme financiare, despre care noi nu ştiam mare lucru. Poate asta l-a făcut să se comporte altfel cu mine.
Nu ştiu şi, sincer, nici nu îmi pasă. Mi-a mulţumit pentru faptul că l-am suportat în toţi aceşti ani, că nu i-am reproşat nimic, evident se simţea cu sufletul încărcat. Dar nu am pus paie pe foc. L-am lăsat să spună doar ce vrea el fără să îl iscodesc, fără să îl provoc. I-am spus doar că îl iert pentru tot ceea ce ştiu sau nu, pentru că îl iubesc.
Acum aveam încredere în mine, îmi găsisem şi un job şi vedeam lumea altfel. Aşa am scăpat şi de depresie, şi de atacurile de panică. Ce ne va rezervă viitorul… vom vedea. Eu îl privesc cu optimism.”
Autor: Psiholog Constantin Cornea
Sursa : csid.ro