Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.
Autor: Psiholog Constantin Cornea
„Pandemia a reprezentat pentru mine o revelaţie.
Dureroasă, într-adevăr, dar profundă şi plină de sens. Ani de-a rândul am fost măcinată de gânduri şi speranţe, într-o relaţie ce cred că mi-a scurtat viaţa cu zece ani.
I-am crezut minciunile, am crezut că fiecare trădare a lui reprezintă doar o alunecare. Mă amăgeam crezând că, întorcându-se la mine de fiecare dată, asta înseamnă că eu sunt marea lui iubire.
Cruntă mi-a fost deşteptarea când am început, în plină pandemie, să lucrez cu tine. Credeam că şedinţele la psiholog sunt inutile, pentru că adevărata putere se află în noi. Citisem eu undeva asta…
Dar, încă de la primele discuţii, mi-am dat seama că aveam nevoie să îmi descarc sufletul, pentru a-l putea obloji mai apoi.
Pentru prima dată, reuşeam în sfârşit să văd din afară, din perspectiva altei persoane, cum arată viaţa mea. Iar aceasta nu arăta deloc bine.
Evaluând discuţiile pe care le avusesem cu soţul meu până în acel moment, am început să înţeleg, dincolo de explicaţiile lui, adevăruri care îmi măcinau sufletul, dar pe care nu eram pregătită să le gândesc la adevărata lor intensitate.
Lipsa lui de acasă, şedinţele interminabile, delegaţiile apărute parcă peste noapte, telefonul în permanenţă parolat, discuţiile pentru care trebuia să iasă din cameră chiar în plină noapte nu mai reprezentau acum, pentru mine, decât o scenă tragică, jucată de un actor prost.
Mi-am dat seama că l-am crezut pentru că nu aveam încredere în mine. L-am înţeles, pentru că nu eram pregătită să mă înţeleg pe mine. Eram o persoană dependentă ce îşi ascundea sieşi asta, căutând în permanenţă vinovaţii în altă parte, ajutată fiind de soţul meu.
Însă acum, mai mult decât oricând, eram decisă să mă scutur de această dependenţă ce îmi făcea numai rău. Pentru că, oricât încercam să mai găsesc şi lucruri bune, nu reuşeam.
Eram minţită în permanenţă de un soţ afemeiat, care nu aducea bani acasă, nu mă ajuta în gospodărie, făcea sex cu mine de două ori pe an şi atunci maximum 3 minute. Ştia şi voia să vorbească doar despre el, despre problemele şi proiectele lui. Eu eram doar o umbră care îl aştepta acasă. Pentru că, în societate, ultimul eveniment la care am fost împreună se petrecuse cu mai bine de zece ani în urmă.
Aşa că, după această cruntă evaluare, am hotărât să îmi iau soarta în mâini. Nu mai eram foarte tânără, dar aveam experienţă în domeniul meu. Mi-am refăcut CV-ul şi am început să aplic la joburi.
Am fost acceptată destul de repede la o companie multinaţională pe un post mult mai bun. Soţul meu m-a întrebat doar de ce am nevoie de asta şi m-a avertizat că multinaţionalele îţi mănâncă viaţă. Însă nu ştia faptul că acesta era un prim pas pentru a mă elibera cu totul de el.
Acum aştept să se mai liniştească apele, am început să merg la noul job şi sper, în curând, să îmi găsesc cu adevărat jumătatea alături de care să îmi construiesc o familie şi un cămin adevărat…”
Autor: Psiholog Constantin Cornea
sursa: csid.ro