“ Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.” Psihoterapeut Constantin Cornea.
„Se spunea că ochii care nu se văd se uită. Se spunea, pentru că acum poţi vedea acei ochi, poţi auzi acel glas, dar nu poţi simţi acea persoană. Nu o poţi îmbrăţişa, nu o poţi săruta, nu îi poţi simţi căldura sufletului sau bătăile inimii. Şi asta este cel puţin la fel de dureros, dar nu chiar mai dureros.
M-am gândit mult până când să vin la psiholog. Oare cum poate el să acopere distanţa dintre două persoane? Ascultându-te? Păi oare voiam să vorbesc despre asta? Sfătuindu-te? Sfaturile în lipsa soluţiilor legate de situaţie sunt doar simple sofisme. Apoi, văzând o prietenă ce trecea prin cu totul alte probleme decât mine, care venea la psiholog şi se simţea mai bine, mi-am spus că merită încercarea.
A fost dificil să mă deschid faţă de un bărbat străin, fie el şi psiholog. Cu ce să încep, ce îmi doresc să obţin de la aceste întâlniri? Erau gândurile de la început. Mai apoi, şedinţele au început să curgă lin. Sufletul meu avea nevoie să îmi audă vocea spunându-şi păsurile, temerile, fricile. Că de speranţe încă nu putea fi vorba. Şi tare bine îmi mai făcea să mă aud vorbind cu voce tare ceea ce îmi spuneam doar în minte. Sau plângând înfundat în pernă înainte de culcare, pentru a nu mă auzi copiii. Erau, sunt şi vor fi nişte îngeri ce trebuie să vadă că sunt puternică, pentru ei, pentru modelul lor în viaţă.
Credeam că va fi un proces simplu, însă s-a dovedit mai complex decât în scenariile pe care mi le făceam de una singură. Am descoperit, ascunse într-un colţ de creier sau de suflet, gânduri ce voiau să iasă la lumină, dar nu reuşeau. Aveam vise, stări, senzaţii, dar nu le recunoşteam rădăcinile. Pentru că mă ascundeam de mine însămi, punând rolul de mamă mai presus de orice. Iar asta a însemnat renunţarea la femeia din mine. A fost crunt când mi-am dat seama că mama ceartă soţia, iubita, femeia din mine. Pentru că se ascunde, pentru că nu vrea să îşi recunoască menirea. Dar oare dacă o lăsam să iasă la lumina nu cumva mă dezechilibra mai rău? La început aşa am perceput-o. Ca pe un dezechilibru. Pentru ca mai apoi să îmi redau strălucirea.
În fond, ce am descoperit în mine? Că ascundeam femeia, punând-o într-o cutie, într-un sertar al minţii, ce putea fi deschis doar când venea soţul. Asta nu era chiar aşa de rău. Mai rău a fost când mi-am dat seama că, în lipsa femeii, copiii nu ştiau ce înseamnă autoritatea. Eram mult prea mamă, le permiteam exagerat de multe. Când am lăsat şi femeia să intre în ecuaţie, nu le-a plăcut. Femeia gândea mai limpede, vedea mai clar, impunea respect, cerea rezultate. Mama oferea doar dragoste neţărmuită. Şi am reglat greşeala, am reechilibrat balanţa dintre mamă şi femeie, restabilind rolul fiecăreia. La început a fost rău, a fost greu, dar rezultatele îmi arată că am ales soluţia cea mai bună. Copiii au devenit mai atenţi, mai respectuoşi, înţeleg mai clar că trebuie să ofere pentru a primi. Mama a devenit mai liniştită, femeia – mai echilibrată.
Însă, odată stabilit acest echilibru, femeia a vrut mai mult. A pus mai multe întrebări. Când eram doar mamă, le ofeream iubire copiilor, dragoste şi respect soţului plecat, dar mie însămi… nimic. Mi-a fost ruşine, dar am devenit şi furioasă pe mine când mi-am dat seama că îmi pierdusem pe drum un rol. Iar când acesta şi-a făcut simţită prezenţa, a venit cu o seamă întreagă de gânduri, de dorinţe. Pe care mama nu le avea. Dacă mama se gândea la soţ ca la un bărbat plecat să ne asigure o viaţă mai bună, femeia se întreba care sunt costurile. Oare nu mă înşela acolo unde muncea? Oare nu cumva va sta acolo până când va găsi ceva mai bun? Şi apoi ne va părăsi?
Apoi am avut senzaţia că mama stă prea mult cu mâna întinsă la soţul ei. Femeia m-a salvat. M-a pus pe picioare. Dacă soţul meu stătea acolo până când găsea ceva mai bun, atunci eu trebuia să am o soluţie pentru asta. Şi am început să îmi reiau cariera. În fond, doar mamă fiind, nu eram cea mai bună variantă a mea. La început, soţul s-a opus. Spunea că este de ajuns ce trimite el, să ne mulţumim cu ce avem şi să am grijă de copii. Nu i-am răspuns negativ. L-am lăsat să creadă că asta fac, însă am început să îmi caut un job stabil. Când l-am găsit, l-am anunţat că îmi doream să încep lucrul pentru a nu înnebuni acasă. A înnebunit el când a auzit. Cum să plec să muncesc dacă el face asta pentru noi? Ce nevoie avem de mai mult? Ei bine, în calitate de femeie, l-am înfruntat elegant. I-am spus că este enorm ceea ce ne dă, însă vreau să ajut şi eu. I-a luat câteva luni să se obişnuiască, dar asta nu m-a oprit.
După un timp, un prieten care lucra cu el, binevoitor, a început să îmi spună că soţul meu are diferite aventuri sau chiar că are o relaţie stabilă cu o altă femeie, în străinătate, unde lucrează. L-am lăsat să vorbească şi vorbele lui m-au rănit enorm. Însă am aşteptat ca soţul meu să vină acasă, să am o discuţie cu el. Şi a venit de sărbători. Amândoi am fost surprinşi când ne-am revăzut. Am văzut în el aburii alcoolului ce simţeam, atunci când vorbeam cu el pe Skype, că îi mănâncă minţile. I-am atras atenţia de mai multe ori, însă nu recunoştea nimic, spunea că este încercănat de la muncă şi griji. Apoi l-am simit că îmi ascunde ceva. Acel ceva ce ţine de o altă femeie. Însă am aşteptat.
Şi nu am fost nevoită să aştept prea mult. În prima seară, acasă la noi, s-a îmbătat. Şi a început să mă acuze că trăiesc cu alţi bărbaţi, că îl înşel şi că ştie totul sigur, de la un prieten. Imediat mi-am dat seama cine era acesta şi de jocul dublu pe care îl făcea. I-am cerut dovezi. A încercat să mă lovească şi m-am ferit. Am trimis copiii la culcare, era oricum târziu, şi am continuat discuţiile cu el. Nu înainte de a-l avertiza că dacă mă atinge cu un deget chem poliţia. Am văzut că se abţine cu greu, că era furios ca un taur în arenă. Însă am avut răbdare, şi bine am făcut.
Acuzele lui începeau să se înece în alcool şi el devenea din ce în ce mai incoerent. Aşa a fost prima lui seară, de sărbători, lângă familia noastră. A doua zi s-a trezit cu dureri mari de cap, l-am ajutat să îşi revină şi i-am spus că dacă va continua în acelaşi sens iau copiii şi plec. A început să râdă, spunând că nu am unde să merg şi că nu îmi permit financiar asta. Ce uita el era faptul că de luni bune nu mai trimitea decât sume foarte mici acasă. Însă nu eram afectată, pentru că îmi construisem deja un început de carieră, eram apreciată la locul de muncă şi ştiam că la un moment dat voi fi avansată. Câştigam aproape cât câştigă el în străinătate, dar el nu ştia asta. Când i-am arătat fluturaşul de salariu, i-a îngheţat mâna pe pahar. A aruncat paharul de pereţi şi a plecat trântind uşa.
A revenit acasă abia a doua zi, beat mort. Când s-a trezit, am reluat discuţiile cu el. Între timp, aveam deja câteva valize la uşă, pe care, atunci când le-a văzut, a vrut să le arunce. I-am amintit de poliţie şi s-a mai potolit. I-am spus că va fi nevoie să meargă şi el la psiholog. A urmat o nouă tiradă în care eu eram o femei uşoară, mă culcam cu toată lumea şi psihologul îmi bagă toate prostiile în cap. L-am lăsat să se descarce, însă nu i-am permis să mai consume alcool. I-am spus că la primul pahar de alcool consumat eu plec. A rămas perplex. A început să plângă, să mă roage să îl iert, să îmi promită câte în lună şi în stele. Nu ştiu dacă mă mai iubea, aşa cum spunea. Însă eu, pentru bărbatul din faţa mea, nu mai simţeam nimic. Era o epavă a ceea ce fusese cândva. Am lucrat mult cu tine în acea perioadă şi cred că aşa am reuşit să îl ajut şi pe el.
Am scos câteva poze cu noi, din trecut. Am început amândoi să le răsfoim. Se uita la mine şi la poze şi îmi spunea că nu îi vine să creadă cât de frumoasă sunt. Eu ce-i puteam spune? În poze era un bărbat bine, cu pieptul în faţă, încrezător, puternic. Acum, lângă mine pe canapea era un tip încovoiat, cu cearcăne până la genunchi, incoerent şi plin de regrete.
Ceva din discuţiile noastre şi din poze l-a determinat să meargă şi el la psiholog. Şi rezultatele nu au întârziat să apară. A început să gândească soluţii, să îşi dorească să se implice mai mult în viaţa de familie. A găsit o slujbă în România şi a renunţat la alcool, spunând că nu vrea să ne piardă. Nu este perfect ce avem acum, însă cred că suntem pe drumul cel bun. Sper să continuăm în acelaşi sens şi sunt convinsă că viaţa noastră de familie va fi cea pe care am visat-o când m-a cerut de nevastă.
În caz contrar, femeia din mine va căuta bărbatul alături de care să îşi construiască familia pe care şi-o doreşte. Nu sunt nici pe departe egoistă când spun asta. Însă ştiu că avem o singură viaţă, iar copiii mei merită o familie în care să se simtă iubiţi şi apreciaţi, să vadă un model masculin pe care să îşi dorească să îl imite şi de la care să aibă ce învăţa.”
Autor: Psiholog Constantin Cornea
Sursa : csid.ro