“ Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.” Psihoterapeut Constantin Cornea.
„Niciodată nu m-am gândit că ura pe care o simţeam pentru modul în care mă tratau părinţii se poate transforma în respect. Voiam libertate, credeam că le ştiu pe toate şi că ai mei erau nişte boşorogi învechiţi, care nu înţelegeau nimic din ceea ce se petrece în lumea din ziua de azi. Îmi vorbeau despre experienţele lor din perioada liceului şi mi se păreau medievale.
Liceul lor părea o fortăreaţă în care nişte vrăjitoare rele îi biciuiau pentru a-i obliga să facă ceva ce nu le place. Eu eram la un liceu de fiţe, în care cuvântul de ordine era distracţia. Profesorii trebuiau să fie ca în filmele americane, să ne înţeleagă stările, dereglările hormonale, dramele, dar mai ales viciile sau fiţele. Eu voiam, la fel cum vedeam că fac şi colegii mei de-o seamă cu mine sau mai mari, să experimentez orice mi se părea cool. Voiam să fumez, să consum alcool până cad lată, să fac sex, eventual şi cu fete sau în grup. Erau atâtea de experimentat şi de trăit încât, atunci când ajungeam acasă, aveam senzaţia că vin pentru a fi închisă într-o colivie, departe de lumea care palpa de viaţă.
Ai mei îmi vorbeau despre respectul pe care trebuia să-l arăt profesorilor, eu spuneam că nu este treaba mea. Profesorii trebuie să fie cool, să mă înveţe materiile lor cumva, nu ştiam cum, însă să mă trezesc că ştiu. Fără să repet, fără să fiu atentă, iar de teme nici nu voiam să aud. Fiind un liceu de fiţe, notele se cam dădeau din burtă. Mie îmi convenea, părinţilor colegilor mei le convenea, părinţilor mei nu. De ce am fost singura blestemată cu astfel de părinţi?
Am venit la tine pentru că, din nou, mi se părea cool să mergi la psiholog. Căutam în tine un avocat în relaţia cu ai mei, împotriva lor. Însă, aproape pe nesimţite, m-am trezit cumva că le dau dreptate lor. Ei îmi spuneau să nu mă distrez, aşa înţelegeam eu, tu mă întrebai ce carieră mă gândesc să îmi construiesc. La început, am crezut că putem lua lucrurile la mişto. Carieră, planuri de viitor, astea nu erau pentru mine. Eu trăiam clipa. Aşa auzisem că a spus un filosof că este bine să faci. Şi voiam să o trăiesc intens, puternic, să îi simt toate nuanţele.
Însă undeva înăuntrul meu, aveam un vis. Mă vedeam mare avocată de succes, aşa cum era o bună prietenă de familie. Am început să vorbim despre ea. La început, îţi spuneam doar ce maşină tare conduce. Îţi povesteam despre bijuterii, ceasuri, petreceri, lumea bună în care ea se învârtea.
M-ai rugat să o întreb despre profesie, să încerc să înţeleg în ce constă succesul ei. Mi s-a părut pueril să fac asta, însă, în timp, am înţeles ce ai vrut să descopăr. La început nu reuşeam să o văd decât prin prisma lumii glamour în care ea trăia. Vedeam doar sclipici şi ruj, haine de firmă, şampanie şi caviar.
A fost extrem de surprinsă când am întrebat-o despre profesia ei. De obicei voiam să ştiu ce rimel sau ce farduri foloseşte. Pentru ca mai apoi să urlu la ai mei, care nu doreau să îmi cumpere aceleaşi lucruri pe care le avea şi ea. Apoi am descoperit o lume despre a cărei existenţă eu nu ştiam. Mi-a povestit cum în perioada liceului, aşa cum eram eu când am început cu tine, voia, la fel cum îmi doream şi eu, să îşi trăiască viaţa. Însă, într-o seară, a fost violată de cel pe care îl credea prietenul ei şi de doi amici ai acestuia. Atunci, mi-a spus ea, a decis să facă ceva cu viaţa ei. Nu am înţeles la început cu ce mă poate ajuta povestea ei, însă, odată cu trecerea timpului, am început să văd similitudinile, dar şi pericolele. Parcă începeam să deschid ochii mai mult, orizontul să capete nuanţe nebănuite, iar lumea mea, plină de sclipici, să înceapă să fie populată cu personaje rele.
Am reuşit să înţeleg ce îmi spuneai la început. Că sunt liceeni pentru care liceul şi facultatea nu le va schimba viitorul. Pentru că depindeau de banii părinţilor. Atât timp cât aceştia vor produce, copiii lor vor ieşi în faţă. Însă nu din perspectiva carierei proprii, cât a barurilor sau cluburilor de fiţe. Am înţeles că ei îşi permiteau asta, eu însă nu.
Aveam doi părinţi normali, cu un serviciu normal, care îşi dăduseră toată silinţa să mă crească frumos. Să îmi ofere valori intelectuale, pentru că materiale nu prea aveau. Cât de simplu am început să văd, cu ajutorul tău şi al avocatei, lumea. Apoi am înţeles, într-o seară târziu, că fiţele nu ţin loc de informaţie. Mi-am dat seama că nu sunt în stare să reţin prea multe lucruri, pentru că, purtată de val, furam pur şi simplu note. Profesorii se făceau că nu ne văd, părinţii îşi umflau penele şi toată lumea era mulţumită. Lumea care începea să îşi arate limitele după 20 de ani…
M-ai rugat să caut pe site-urile de socializare foşti elevi de la liceul meu, care acum au peste 25-35 de ani. Să văd ce au realizat, ce fel de viaţă au. Am rămas din nou surprinsă. Am văzut diferenţele între copiii de bani gata, care terminau cu greu o facultate şi rămâneau corigenţi la şcoala vieţii, cea despre care credeau că sunt mega-licenţiaţi. Puţini erau cei care realizaseră ceva şi am înţeles că viaţa nu iartă şi nu uită.
Aşa că m-am aruncat în braţele iubitoare ale părinţilor pentru a le mulţumi pentru tot ceea ce îmi oferiseră. Apoi am luat exemplul prietenei de familie, avocata. Am întrebat-o ce este important să ştiu. Alături de părinţi, în ultimul an de liceu, am recuperat enorm. Nu mai mergeam la petreceri, nu mă mai îmbrăcam că o femeie uşuratică, nu mai fumam. Voiam să ajung cineva. Şi aveam şi un exemplu care mă ajuta enorm.
A fost un calcar la început, însă într-un an de liceu am recuperat foarte multe informaţii care îmi lipseau. Am intrat la facultate cu brio şi primii ani am fost o studentă bine văzută de profesori. Am început să lucrez din primul an de facultate la o casă de avocatură, recomandată fiind de prietena mea, avocata. A fost greu, dar frumos.
Mă uitam în continuare pe site-urile de socializare, pentru a vedea ce se alesese de colegii mei de liceu. Şi de fiecare dată îmi dădeam seama că ai avut dreptate. Viaţa era ca un ciur, din ce în ce mai fin, din ce în ce mai dur. Unii aveau bani şi îşi plăteau locul la facultate. Ştiam însă că dacă vrei să îţi cumperi viaţa, ea nu te va ierta. Pentru că banii nu pot cumpăra cu adevărat nimic de valoare, dacă sufletul şi mintea nu sunt bunurile de bază.
Acum trăiesc clipa. Mă simt atât de bine în corpul meu, încât nu vreau să îl întinez cu alcool sau ţigări. Am o relaţie frumoasă cu un tip care, ca şi mine, vrea să îşi construiască viaţa, nu are părinţi care să i-o cumpere de-a gata.
Pentru că, da, ai avut dreptate. Casa poate fi cumpărată, dar căminul, nu. Dragostea poate fi închiriată, iubirea trebuie construită. Pentru că bucuriile vin din ceea ce realizezi tu, nu din ceea ce primeşti mult prea gratuit pentru a te mai satisface. Adolescenţa a trecut, părinţii au mai încărunţit. Însă am ceva ce văd că majoritatea dintre colegii mei nu au – o familie.”
Autor: Psiholog Constantin Cornea
Sursa : csid.ro