“ Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.” Psihoterapeut Constantin Cornea.
„Niciodată nu mi-aş fi imaginat că voi ajunge să lucrez cu un psiholog. Credeam că se ocupă doar de oamenii nebuni. Iar eu aveam o viaţă de care eram mulţumită… până în momentul în care am aflat că am cancer. Moment în care am înţeles că nebunia poate avea mai multe chipuri. Pentru că, da, la aflarea veştii am crezut că înnebunesc.
Aveam stări pe care nu le puteam controla, de la o furie ce mă făcea să îmi doresc să distrug totul în jurul meu, inclusiv pe mine, până la deznădejde profundă, moment în care, din nou, mă gândeam să mă sinucid. Ciudată situaţie, nu? Ambele stări îmi dădeau acelaşi rezultat, acela de a-mi lua zilele.
Când am aflat vestea, eram o tânără într-o relaţie de câţiva ani cu un bărbat despre care credeam că este cel ales şi aveam o carieră ce promitea multe. Am crezut că înnebunesc imediat ce medicul mi-a pus acest diagnostic crunt. Am plecat de la spital plângând, gândindu-mă că viaţa mea a luat sfârşit. Nu ştiu cum am condus până acasă. Îmi amintesc doar, că am sunat la serviciu pentru a-mi lua o săptămână liberă. Oricum nu mă bucurasem de concediu de o perioadă foarte lungă. Nu am motivat în niciun fel, dar am primit acceptul şefului.
Am ajuns acasă răvăşită şi am plâns ore în şir. La un moment dat, am auzit cheia în uşă. Era soţul meu. M-am aruncat la pieptul lui şi, plângând, i-am spus ce am păţit. M-a ascultat calm ore în şir. Povesteam o grămadă de întâmplări, luate de-a valma, din trecut, prezent şi viitor. Vorbeam fără noimă, plângeam, ţipam, fugeam să mă închid în baie, pentru a reveni apoi să mai povestesc ceva. Îi arătam analizele, ecografia, mamografia şi actele pe care tocmai le primisem. Tot universul meu interior era un haos pe care i-l redam în direct soţului. Întotdeauna a fost un om blând şi bun, grijuliu şi atent. M-a ascultat până spre dimineaţă, încercând arareori să intervină. Bineînţeles că nu îl lăsam. Îmi continuam povestirile fără să îl iau în seamă. Şi au trecut câteva săptămâni…
La un moment dat, am văzut că se duce spre o valiză mare, pe care o luăm de obicei când plecăm în concediu. A deschis-o pe pat şi a început să îşi pună lucruri în ea. Nu înţelegeam ce se petrece. Trebuia să plecăm undeva şi uitasem? Avea o delegaţie de care nu îmi aminteam? Ce se petrecea? L-am întrebat ce se întâmplă. La început nu mi-a răspuns, pentru ca apoi, odată umplută valiza, să îmi spună că el pleacă.
Cum adică pleci? Unde pleci? Merg şi eu? Unde vrei să mergem? Nu înţelegi că sunt bolnavă!?!
Plec pentru că nu te pot ajuta cu nimic. Plec pentru că ai înnebunit şi eu nu suport un astfel de calvar, mi-a răspuns el, aproape răstit.
Am înţepenit. Nu îmi venea să cred ce aud. Şi-a luat încă două valize şi dus a fost. Atunci, am înnebunit a doua oară. Unde era bărbatul care îmi promitea că va fi toată viaţa lângă mine, indiferent de ce se va întâmpla? Unde era soţul atent şi calm? Unde era omul care vedea că soţia lui suferă?
Plecase…
Aşa m-am gândit să vin la tine. În fond, psihologul se ocupă de oameni nebuni. Iar eu eram de două ori nebună. La început, am fost surprinsă de abordarea ta. Erai calm şi încercai să mă ajuţi să îmi pun ordine în gânduri. Te-am întrebat dacă psihoterapia mă poate vindeca. Mi-ai spus că nu, dar îmi poate reda demnitatea. În fond, de unde ştiam că o să mor? De unde ştiam când se va petrece asta?
Au fost luni întregi în care am discutat şi mi-am vărsat tot veninul pe care îl acumulasem. Boala asta a fost ca un microscop care îmi arăta adevăruri pe care nu mi-am dorit niciodată să le văd. Aşa am aflat că eram într-o relaţie ce se sfârşise cu mult înainte ca el să plece. Că am avut o copilărie frumoasă, pentru care nu am mulţumit niciodată părinţilor, considerând că doar şi-au făcut datoria. Mi-am revăzut prietenii şi mi-am recunoscut slăbiciunea de a-i asculta pe cei născuţi victime, pe care îi ajutam să rămână victime perpetue. Apoi am mutat microscopul spre suflet. M-am văzut la început un copil speriat care vrea să fugă undeva, nu ştia unde, dar să scape.
Mi-am acceptat boala şi am început tratamentul prescris de medici. Îmi permiteam financiar să fac tot ce este mai bine pentru mine. La început a fost rău, dar cu timpul m-am obişnuit, iar acum pot spune că, da, asta sunt eu.
M-am uitat împrejur şi am văzut că ani în şir mi-am ascuns sentimentele faţă de un prieten, de frica de a nu fi respinsă, de teama de a nu fi judecată sau gândindu-mă că sunt căsătorită şi nu pot face un astfel de pas. L-am redescoperit lângă mine atunci când făceam chimioterapie, iar durerile sau stările de rău parcă erau mai uşor de suportat. I-am simţit căldura sufletească atunci când mă ţinea de mâna. I-am văzut dragostea în ochi atunci când lăcrima încercând să îmi aline durerile şi stările de rău. A fost lângă mine şi mă bucur că te-am ascultat atunci când mi-ai spus să mă uit în jur. Să caut să privesc lumea aşa cum este, să descopăr ce îmi spune sufletul, nu mintea.
Lunile de tratament au fost grele, dar, datorită lui, le-am suportat mai uşor. Apoi a fost operaţia care m-a făcut să mă întreb dacă mai sunt sau nu femeie. M-ai ajutat să mă accept şi să caut soluţii. Şi am făcut-o.
Ştiu că şi el a venit la tine. La început pe ascuns, ca să nu mă supere. Dorea să ştie cum mă poate ajuta. Şi cred că aţi găsit cele mai bune soluţii. După o perioadă mi-a spus şi am fost de acord să continue şi el terapia.
După reconstrucţie, m-am redescoperit ca femeie. Dacă în timpul tratamentului, deoarece slăbisem enorm şi arătam îngrozitor, nu înţelegeam şi nu acceptam o relaţie cu el, pentru că nu o consideram corectă, după reconstrucţia mamară am acceptat această relaţie şi acum cred că viaţa mea a căpătat sens. Nu ştiu dacă m-am vindecat complet sau boala va reveni. Însă ştiu mai bine cine sunt şi ce vreau. Mi-am reconstruit o relaţie cu părinţii mei extraordinari. M-au ajutat enorm şi acum petrecem clipe minunate împreună. El îmi este alături, nu ne grăbim să ne căsătorim, chiar dacă am primit un inel şi cred că mergem în direcţia bună.
Pe fostul soţ,l-am revăzut la notar, când am divorţat. Nu mă mai văzuse din dimineaţa în care şi-a făcut bagajele şi a plecat. A rămas mască atunci când m-a văzut. Trecuse foarte mult timp, eu terminasem tratamentul, operaţia de rezecţie şi apoi pe cea de reconstrucţie. Arătam din nou bine şi asta l-a surprins. Eu am fost cu ideea divorţului şi el se aştepta probabil să vadă un cadavru. Văzându-mă din nou bine, a încercat să vorbească cu mine, să îşi ceară iertare, să îmi psună că vrea să ne împăcăm, spunând că în tot acest timp el a suferit enorm după mine. Eram în antecamera notarului de două ore, aşteptând să semnăm actele. Nu s-a respectat programarea, pentru că persoanele dinaintea noastră aveau ceva probleme cu actele, aşa că am fost nevoiţi să aşteptăm aproape trei ore. În acest timp, el a tot încercat să mă recucerească, să îşi ceară iertare, să se apropie de mine. L-am ascultat cu decenţă, însă nu i-am spus nimic. M-a rugat, când ne-a chemat notarul, să nu semnăm, să ne mai gândim. A trebuit să ieşim afară să luăm o decizie şi apoi să anunţăm din nou notarul, dacă semnăm sau nu actele.
I-am spus fostului soţ că decizia mea este clară. După o lună, timp în care a făcut o grămadă de gesturi pe care nu le-a făcut niciodată – mi-a trimis flori la birou, bomboane, m-a invitat peste tot – i-am spus că mai vorbim doar în faţa notarului, când vom semna actele de divorţ. Într-un final a acceptat. Când a venit să semneze actele, era livid, slăbise enorm. L-am sfătuit să se ducă la un psiholog. Pe mine mă ajutase enorm. Mi-a spus că nu are de ce să meargă la psiholog, pentru că acesta se ocupă de oamenii nebuni, el nu era nebun. Cruntă greşeală. I-am spus că sunt mai multe feluri de nebunie şi că este decizia lui ce vrea să facă mai departe.
A semnat cu greu şi a plecat plângând ca o fantomă. Îmi pare rău pentru el, sper să se ducă totuşi la psiholog.
În rest, sunt bine, colegii de muncă m-au sprijinit în perioada grea, iar acum sunt în continuare lângă mine. El aşteaptă să fixăm data căsătoriei, eu încă lucrez să mă cunosc mai bine…”
Autor: Psiholog Constantin Cornea
Sursa : csid.ro