“ Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.” Psihoterapeut Constantin Cornea.
„Când am început psihoterapia, consideram că viaţa mea a luat-o razna. Eram în permanenţă nervos, nimic nu mă mulţumea cu adevărat şi aveam senzaţia că toată lumea voia ceva de la mine sau să mă păcălească. Ani întregi m-am zbătut să îmi construiesc o carieră şi nu am reuşit să trec de un nivel mediu. Pentru că, inevitabil, ajungeam să mă cert cu colegii şi şefii şi, independent de rezultatele muncii mele, care erau destul de bune, eram concediat.
De fiecare dată plecam nervos şi cu gândul să mă răzbun pe cineva, pe foştii colegi, pe soarta care mi se părea potrivnică. Aşa am ajuns să am probleme şi acasă. De fiecare dată când ajungeam acasă, simţeam că îmi vine să sparg ceva sau să jignesc pe cineva. Şi aşa am ajuns să îmi jignesc soţia destul de des. Iar acum, privind în urmă, fără motiv.
Într-o seară, când am ajuns acasă, am găsit un bilet pe masa din bucătărie de la soţia mea. Era o scrisoare lungă, în care îmi scria cât de mult a încercat să lupte cu crizele mele de furie şi cum a încercat, în toate modurile posibile, să mă ajute să mă liniştesc. Acum însă a plecat, spunând că mă iubea în continuare, doar că iubirea nu mai era de ajuns şi ea nu mai putea face faţă scandalurilor.
Am crezut că voi trece uşor peste această despărţire. În fond, nu eram singurul care trecea prin aşa ceva. Aşa că am început să ies din ce în ce mai des cu prietenii mei, divorţaţi şi ei, prin cluburi. Ne consideram o gaşcă de burlaci puşi pe şotii şi distracţie. Consumam mult alcool, fumam şi credeam că în sfârşit îmi trăiesc viaţa. Altceva nu mai făceam decât să cheltuiesc bani pe băutură şi femei. Ba chiar mi-am cumpărat şi o maşină scumpă, pe care nu mi-o permiteam cu adevărat, dar care dădea bine în context.
În tot acest timp am schimbat mai multe joburi, însă deja nu îmi mai păsa. Credeam că toată lumea este nebună şi nu mă înţelege. Eu eram un geniu neînţeles şi din acest motiv toată lumea renunţa la mine, pentru că îi eclipsam. Însă mai târziu mi-am dat seama că nu era chiar aşa. Mai mult decât atât, chiar citisem un articol în care se spunea că oamenii inteligenţi sunt dezordonaţi şi asta mi-a întărit ideea că problema nu era la mine.
Într-o seară m-a sunat fosta soţie să mă întrebe ce mai fac. I-am spus că am o viaţă minunată şi că mi-am pierdut timpul cât am fost cu ea, în loc să îmi trăiesc cu adevărat viaţa. Auzise de petrecerile şi de nopţile mele pierdute şi voia să mă ajute. Însă eu eram pe cai mari şi nu aveam nevoie de ajutorul nimănui. I-am închis telefonul şi mi-am continuat viaţa, fără să îmi pese de nimic.
Într-o seară, după o petrecere în club, m-am urcat afumat la volan şi am pornit în trombă spre casă. M-am oprit cu maşină într-un pom şi, pentru că nu purtam centură de siguranţă, am zburat pur şi simplu prin parbriz. Un prieten care se afla pe bancheta din spate a rămas întins pe capotă. Mare lucru nu îmi mai amintesc, până în momentul în care m-am trezit la spital. Am fost operat de urgenţă şi, din poveştile medicilor, am fost la un pas de moarte. La fel şi prietenul meu.
Când m-am trezit din anestezie, lângă patul meu se aflau fosta mea soţie şi mama. Mi-a fost ruşine să le privesc şi am preferat să mă prefac că dorm. Ele discutau despre mine şi despre cât de multe eforturi au făcut ca să mă aducă pe drumul corect.
Medicul mi-a recomandat să vorbesc şi cu un psihiatru, pentru că mă considera alcoolic. Psihiatrul mi-a scris o reţetă şi mi-a recomandat să vorbesc şi cu un psiholog.
Cam aşa arăta viaţa mea când am început terapia. Nu ştiam ce vreau şi de ce trebuie să vorbesc cu un străin. Însă aveam nişte procese de conştiinţă imense, gândindu-mă la ce puteam păţi eu şi prietenul meu.
Discutând, mi-am dat seama de modul haotic în care îmi priveam viaţa, de faptul că nu aveam niciun plan de viitor şi că furia mea era cauzată de senzaţia că nimeni nu mă înţelege şi nu mă apreciază la justa valoare.
Când a trebuit să vorbesc despre ce aveam de oferit spre apreciere, mi-am dat seama cu adevărat care era rădăcina furiei. Nu terminasem facultatea, nu aveam o licenţă, mă consideram inferior celorlalţi care îşi terminaseră studiile şi, din acest motiv, încercam prin circul pe care îl făceam să acopăr aceste lacune. Ştiam că am minţit mereu la interviuri când am fost întrebat de ultimele studii terminate. Iar când eram pus să fac ceva în domeniul meu de activitate, mă supăram pe ceilalţi că nu mă ajută sau că încearcă să îmi submineze valoarea. Când, de fapt, eu nu ştiam să fac mare lucru şi voiam să îi fac pe ceilalţi să îmi facă munca. Aşa mi-am dat seama că sunt un impostor şi că încerc să îmi maschez complexele de inferioritate prin comportamente de superioritate, furie şi haos.
Aceste concluzii m-au dărâmat iniţial, însă, cu ajutorul psihoterapiei şi al soţiei, mi-am definitivat studiile şi am încercat, cât de mult am putut, să îmi acopăr lacunele de informaţii care îmi lipseau din perioada studenţiei.
Accidentul m-a făcut să îmi dau seama cine era cu adevărat important pentru mine şi pot spune, cu mâna pe inima, chiar dacă pare un clişeu, că m-am îndrăgostit din nou de soţia mea, mai mult decât am fost vreodată îndrăgostit de ea sau de altcineva.
Acum cred că viaţa mea are un rost, un sens şi nişte obiective pentru care merită să lupt. Nu mai am acel sentiment dominant de furie, ba din contră, simt că am mai multă eneArgie decât oricând să îmi ating scopurile pe care mi le-am propus.”
Autor: Psiholog Constantin Cornea
Sursa : csid.ro