“ Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.” Psihoterapeut Constantin Cornea.
Anii trecuti am crezut de mii de ori ca voi muri. Aveam niste stari pe care nu le mai puteam controla sub nicio forma. Am fost la tot felul de specialisti sa fac o gramada de analize insa, culmea, nimic nu parea in neregula din punctul lor de vedere.
Omul are nevoie de o poveste pentru a invata sa isi traiasca viata. Psiholog Constantin Cornea
„Anii trecuti am crezut de mii de ori ca voi muri. Aveam niste stari pe care nu le mai puteam controla sub nicio forma. Uneori credeam ca o sa imi sara inima din piept, asa de tare simteam ca bate. Alteori, aveam senzatia ca voi face accident cerebral pentru ca aveam ameteli si stari de voma. Am fost la tot felul de specialisti sa fac o gramada de analize, insa, culmea, nimic nu parea in neregula din punctul lor de vedere. Multi m-au trimis la psiholog sau psihiatru, insa tot timpul ma gandeam ca nu sunt nebun si nu are rost sa le ascult sfatul.
Declicul l-a produs prietena mea. Dupa a nu stiu cata noapte pe care si-a petrecut-o sunand la salvare si apoi la camera de garda, mi-a spus ca nu mai poate. Daca nu ma decideam sa merg la un psiholog sau psihiatru, urma sa ma paraseasca. Nu am crezut-o. In fond, eu eram atat de bolnav incat nu ma putea parasi….
Cand am vazut-o ca isi face bagajele, am crezut ca innebunesc. Am avut senzatia ca lesin si ca voi muri in acea clipa. Cu lacrimi in ochi, prietena mea a plecat dupa ce a sunat la salvare. In acea seara, mi-am spus ca trebuie sa fac ceva, altfel viata mea nu isi mai avea rostul.
A doua zi, am inceput psihoterapia. Nu aveam nici o idee despre ce urmeaza si credinta ca imi pierd timpul si banii inutil, in loc sa gasesc medicul care sa descopere boala de care sufar si sa imi dea tratamentul potrivit. La inceput vorbele treceau pe langa mine, pana cand mi-a atras atentia descrierea atacurilor de panica si faptul ca, cumva, am inteles atunci in mare, mosteneam acest comportament invatat de la mama mea.
Intr-adevar, mama toata viata a suferit de ceva. Daca nu era capul, era burta, daca nu avea ameteli, nu putea dormi. Tot timpul ceva plutea in aer. In fond, cred ca din acest motiv ne-a parasit si tata. Eram adolescent cand l-am vazut ca isi face bagajele si pleaca. Ne-a lasat tot ce avea: casa, masina, bani si a disparut. La inceput l-am urat, apoi, cu timpul, m-am luat cu viata, cu prietenele si l-am uitat.
Vorbind la psiholog mi-am dat seama ca imi era dor de el si ca simteam cumva nevoia sa il vad, sa mai vorbesc macar o data cu el. Nu stiu de ce mi s-a nazarit asta, dar odata cu trecerea timpului, eram din ce in ce mai sigur ca asta imi doream. Cand am vorbit prima data cu mama despre faptul ca vreau sa imi revad tatal, a innebunit. A urlat la mine, spunandu-mi ca tata ne-a parasit, ca a fost un las si un nemernic. Cu toate acestea, am reusit printr-o matusa sa gasesc un contact al lui.
l-am sunat si ne-am vazut. Eram amandoi extrem de emotionati insa dupa cateva minute, ne-am relaxat si am reusit sa vorbim ca doi prieteni. Vorbea cu mine si ma atingea din cand in cand. Imi spunea ca nu ii vine sa creada ca in sfarsit ma revede. Am inteles ca mama i-a interzis sa mai ia legatura cu mine. El a incercat de-a lungul anilor sa vorbeasca cu mine, dar mama m-a pazit cat a putut de bine, alungandu-l cand ma astepta la scoala sau blocandu-i numarul de telefon. I-a spus ca il urasc si ca nu vreau sa il vad. Ceea ce eu nu am spus niciodata. Nici macar nu imi mai aminteam de ce nu am facut ceva sa il vad.
Mi-au facut enorm de bine aceste intalniri. Chiar daca mama, saptamani in sir, a facut crize, eu am continuat sa vorbesc si sa ma vad cu el.
Fara sa imi dau seama, crizele mele s-au redus atat de mult incat nu le mai simteam decat foarte, foarte rar. Am inteles ca totul tinea de felul in care imi percepeam emotiile si cum le somatizam in loc sa le exprim. Si aceasta concluzie mi-a facut enorm de mult bine. Ma simteam din ce in ce mai increzator in viitorul meu, fara sa imi mai fie teama de moarte. Am discutat si despre cariera si mi-am schimbat serviciul, angajandu-ma la o companie in care puteam creste foarte mult daca eram dispus sa invat si sa depun eforturi asa cum nu facusem niciodata in trecut.
Mi-am recapatat si prietena pe care o perioada am urat-o. Mi-am dat seama ca mi-a facut un bine, chiar daca mama nu a fost de acord cu reluarea acestei relatii. Imi spunea mereu ca prietena este ca tatal meu si ca m-a parasit la greu. Dar am inteles ca a fost ultima forma prin care a putut sa imi mai atraga atentia pentru a ma scoate din starea in care intrasem si parea fara iesire.
Concluzia este ca ipohondria poate fi o boala si, ca orice boala, trebuie tratata pana nu ajungi pe cai gresite…
Autor: Psiholog Constantin Cornea
Sursa : garbo.ro