“ Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.” Psihoterapeut Constantin Cornea.
„Am peste 35 de ani şi până de curând mă întrebam de ce nu reuşeam să îmi construiesc o relaţie de cuplu adevărată. Mereu mi-am dorit o familie, un copil sau mai mulţi, care să alerge prin casă, o pisică. Din toate acestea, m-am ales cu un motan bătrân şi morocănos, căruia îi ofeream toată atenţia mea, dar nici el nu mă mai băga în seama, aşa cum o făcea cândva.
Prima relaţie de dragoste a fost când aveam 20 de ani, şi credeam că va fi ultima. Îl iubeam nespus, oferindu-i tot ce aveam, însă se pare că nu a fost de ajuns. După câţiva ani, m-a părăsit pentru o colegă, fără să îmi spună un cuvânt. A venit, şi-a luat bagajele şi a plecat. Am suferit enorm, am făcut o depresie urâtă, ajungând să iau medicamente pentru a o putea depăşi. Ai mei au fost nespus de dezamăgiţi, din acel moment considerându-mă o persoană slabă, ce nu reuşeşte să se descurce singură. Astfel, au ajuns să îmi invadeze viaţa, pentru a se asigura că îmi este bine.
La început nu m-a deranjat, însă, văzând în timp că nu îmi pot face o altă relaţie, pentru că ei găseau nod în papură oricui, am reuşit cu greu să mă mut într-un alt apartament, mai departe de ei. Chiar dacă au suferit şi mie mi-a fost greu, îmi doream intimitatea caracteristică vârstei.
Apoi, prin viaţa mea au mai trecut câţiva tipi, unii chiar căsătoriţi. De fiecare dată speram ca acela să fie acea jumătatea după care am tânjit toată viaţa. Însă, fără să îmi dau seama de ce, toţi m-au părăsit dintr-un motiv sau altul. Unii pentru a se reîntoarce la viaţa de burlac. Alţii pentru a reveni la soţie, chiar dacă, iniţial, îmi promiteau marea cu sarea.
Aveam nevoie de o introspecţie pentru a nu ajunge să îmi pierd minţile. Deja mă vedeam sub umbra unui blestem sau a unei sorţi ce nu voia cu niciun chip să îmi aducă fericirea.
Mi-am dat seama, încă de la primele discuţii, că sufeream de o formă de tulburare de personalitate borderline. Ofeream enorm bărbatului respectiv încă din primele zile în care mă consideram într-o relaţie. De cele mai multe ori, aceştia nu înţelegeau felul meu de a fi şi deveneau cumva circumspecţi, dacă nu se speriau de-a binelea. Am crezut întotdeauna că este important să oferi cât mai mult, pentru că doar aşa poţi ţine un bărbat lângă tine. Doar aşa îl poţi face să te iubească sau să te aprecieze. Imediat ce am început şedinţele de psihoterapie, am conştientizat că eram sufocantă şi ceream la rândul meu enorm. Dintr-odată, parcă s-a făcut lumină în capul meu.
Ofeream peste măsură şi ceream acelaşi lucru, fără să ţin cont de cât de pregătit este celălalt pentru o relaţie sau de faptul că nu voi putea oferi atât de mult o perioadă lungă. Nu mi-a plăcut deloc diagnosticul de tulburare borderline, însă mi-a făcut foarte bine. Măcar ştiam care este problema şi cu ce greşesc.
Apoi am înţeles ce înseamnă un flirt, ce înseamnă să oferi câte puţin, fără teamă de a pierde acea persoană. În fond, aşa cum spuneai, dacă bărbatul nu are răbdare, înseamnă că nu merită efortul de a-l avea.
Culmea, imediat ce am început să aplic această metodă, bărbaţii păreau mai atraşi de mine decât în trecut. Am văzut că pot flirta cu câteva persoane ce mi se păreau interesante, având răbdarea de a vedea care le sunt calităţile şi defectele, pe care, de obicei, le observam prea târziu.
Având răbdare, nu am mai fost nevoită să îi sufoc eu, ci i-am lăsat să se deconspire ei. Şi jocul a devenit mai interesant. Pe măsură ce lăsam doar de înţeles că putem avea o relaţie, ei investeau mai mult. Însă, destul de devreme, craii, cei care voiau mult pentru nimic, se săturau de acest joc şi dispăreau. Aşa am ajuns să remarc cine merită cu adevărat atenţia mea, demonstrând că are acele calităţi necesare unei familii adevărate.
Acum sunt mai liniştită. Am o relaţie de mai bine de un an, ce a decurs natural, fără promisiuni deşarte, fără furtuni sentimentale, fără efortul de a lega o conversaţie, fără frica de a fi părăsită. Ba din contră, consider că rămân lângă cel ales pentru că este cea mai bună variantă, nu pentru că mi-e frică de faptul că nu voi mai găsi pe altcineva.
Am închiriat împreună un apartament, avem un buget comun, investim în aceleaşi plăceri şi construim totul, cărămidă cu cărămidă. Sunt mai optimistă acum decât am fost vreodată. Am înţeles cu ce greşeam înainte şi am schimbat defectul pe calitatea de a avea răbdare şi persuasiune. Mă simt mai liniştită, mai calmă, mai încrezătoare în viitor.”
Autor: Psiholog Constantin Cornea
Sursa : csid.ro