“ Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.” Psihoterapeut Constantin Cornea.
„Cand am venit prima data la tine, aveam senzatia ca lumea mea s-a sfarsit, ca viata este lipsita de sens si ca nu mai merit sa traiesc. Ma simteam al nimanui, pacalit, mintit de parintii care m-au infiat si tradat de cei care m-au dat spre adoptie.
Si asta s-a intamplat in seara in care i-am auzit pe ai mei certandu-se in bucatarie pentru ca eu chiulisem de la scoala. Tata ii spunea mamei ca ma comport asa pentru ca sunt adoptat, iar mama incerca sa il tempereze. Bause ca de obicei peste masura si incepuse circul cu care cumva ne obisnuisem.
Insa aceasta informatie nu o mai auzisem niciodata. Asa ca am dat buzna in bucatarie pentru a-i intreba daca este adevarat ceea ce am auzit. Cand m-a vazut mama, a inlemnit. A scos un tipat animalic, l-a impins pe tata de perete si a venit sa ma ia in brate tremurand. Lacrimile ei imi udau parul si eu inca ma gandeam daca visez sau este adevarat ceea ce tocmai auzisem.
A urmat o discutie cu mama in dormitorul meu in care a recunoscut faptul ca ma infiasera. Mi-a povestit cat de mult si-au dorit un copil si cate incercari de toate felurile au facut, insa fara rezultat. Eu auzeam ca prin vis ceea ce imi spune, nu reuseam sa imi dau seama ce se intampla cu mine. Aveam un sentiment de dedublare. Toate dorintele mele, planurile, scoala, iubita, cainele, antrenamentele nu mai contau. Aveam senzatia unui imens gol inauntrul meu, in care ma prabuseam cu o viteza ametitoare.
In timp ce povestea, mama a simtit ca nu sunt in regula. S-a oprit si mi-a facut un ceai, iar a doua zi m-a adus la tine. Nu stiam cine sunt, ce vreau, inspre ce sa ma indrept. Imi amintesc discutiile de inceput si senzatia de prabusire, ce parea fara solutie. Ne-ai recomandat si un psihiatru, iar medicatia m-a facut cumva sa trec mai usor prin tot travaliul suferintei mele.
La inceput nu puteam sa dorm, aveam cosmaruri, nu voiam sa mananc sau sa mai vorbesc cu parintii mei adoptivi. Imi venea in permanenta sa fug undeva, undeva departe. Undeva unde sa ma ascund, sa imi ling ranile, pentru ca apoi sa ma trezesc. Si sa imi dau seama ca a fost doar un vis. Primele luni au fost intr-adevar ca un vis urat.
Incet, incet, am inceput sa ma dezmortesc si sa imi doresc sa vorbesc si despre altceva. Chiar daca initial nu intelegeam care este rostul psihologului, acum imi dau seama ca mama a luat cea mai buna decizie. Ea singura nu ma putea ajuta. Iar tata, tata din acea seara nu a mai pus gura pe alcool. A venit la tine pentru cateva discutii si s-a transformat cumva. Cred ca si el a suferit, ca si noi, un soc imens. Insa la inceput nu imi pasa, nu intelegeam, nu ma gandeam decat la mine si la drama mea.
Nu am fost purtat in burta de mama, ci in brate si in suflet…
Discutiile m-au facut sa pot pune intr-o balanta vestea si sa o masor. Sa imi dau seama daca faptul ca sunt infiat trebuie sa il vad ca pe o pedeapsa sau ca pe o binecuvantare. Am inteles ca un copil nu isi alege parintii, nici cand se naste natural, nici atunci cand este infiat. Insa am descoperit faptul ca un copil este infiat pentru ca este „ales”, pentru ca este dorit. De multe ori, a te naste natural este o intamplare.
In egala masura am inteles si drama parintilor adoptivi. Le-am inteles chinurile, zbaterile si dorinta de a infia. Mi-am dat seama ca m-au ales pe mine si ca au facut-o cu tot sufletul lor. Eram un copil dorit, eram un copil ales, eram un copil scapat din cine stie ce mediu.
M-am gandit ca trebuie sa le fiu recunoscator si ca diferenta o poate face doar mintea si imaginatia noastra. Acum, daca nu am fost purtat in burta de mama, ci in brate si in suflet, care este diferenta? In fond, de la cateva luni ei mi-au fost parinti. Ei m-au iubit, ei m-au dorit. Deci, eram al lor. Nu?
Cu tata, povestea a fost si mai interesanta. Am invatat sa il ascult. Si, Doamne, cate am aflat. Prin cate trecuse omul acesta. Cat a suferit si el, cat s-a zbatut sa ne ofere tot ceea ce a putut si cat de putin primise, de la mine cel putin, in schimb. Am devenit prieteni. Experientele lui m-au ajutat sa inteleg altfel viata. Sa il inteleg mai bine, sa il respect, sa il iubesc. Nu stiu de ce, dar acum, gandindu-ma, pot spune ca aceasta experienta ne-a facut pe toti mai puternici, mai increzatori. Acum suntem cu adevarat o familie si cred ca ma pot gandi linistit la viitor. Infiatul a devenit doar o nuanta de fond, pe care o vad mai degraba ca pe o binecuvantare.
Daca as vorbi cu cineva care a descoperit de curand ca este adoptat, i-as spune ca infiatul este doar o forma de a te naste din iubire, de a creste alaturi de familia pe care ti-a dat-o Dumnezeu pentru tot restul vietii tale…”
* Informatii oferite de psihologul Constantin Cornea de la Clinica Psievolution
Autor: Psiholog Constantin Cornea
Sursa : garbo.ro