Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.
Cornea Constantin
„Dumnezeu a murit, spunea Nietzsche, căutând să găsească în fiinţa umană supraomul la care visa nebunul sau geniul din el. Şi eu am crezut, de nenumărate ori, că Dumnezeu a murit. Sau, cel puţin în ceea ce mă priveşte, a adormit un pic. Pentru că, dacă există Dumnezeu, de ce oare trebuie să fie atât de multă nedreptate în lume?
Ştii când a murit prima dată Dumnezeu pentru mine? Când în urma unui accident părinţii şi fratele meu au plecat din această lume. Brusc, fără ca ceva să anunţe această plecare, toţi deodată. Cruntă a fost vestea pentru mine.
Dintr-odată, eram singur pe lume. Atât de singur şi de abătut încât mi-am dorit să plec şi eu odată cu ei. Am luat medicamente cu alcool şi am adormit. M-am trezit pe patul unui spital, plin de perfuzii şi cu privirea înceţoşată. Prietena mea de atunci, ca de obicei, plecase la muncă în acea zi. Însă, simţindu-se foarte rău, şi-a luat o zi de concediu şi a venit acasă. La timp pentru a mă salva!
Eram sigur că nu se va întâmpla asta. Gândisem bine planul. Aveam medicamentele pe care le luau ai mei pentru a adormi, alcool şi o zi întreagă la dispoziţie după ce prietena mea pleca la muncă. Însă se pare că nu a fost să fie. Mă gândeam să fac hatârul Celui de Sus, să reîntregesc familia. Dacă tot ne vrea, atunci să ne ia pe toţi.
Am scăpat atunci şi, după o perioadă de spitalizare, mi-am reluat viaţa. Prietena mea a încercat totul pentru a mă face din nou să simt bucuria vieţii. Şi cumva a reuşit.
După o perioadă ne-am căsătorit, ne-am cumpărat o casă nouă şi am hotărât că este timpul să facem un copil. Şi mare ne-a fost bucuria când acesta s-a născut. Era băiat şi eram mândru că sunt tată. Ne înţelegeam foarte bine şi părea că viaţa mea, viaţa noastră merge într-o direcţie foarte bună. Eu am fost avansat pe un post foarte înalt, soţia mea avea de asemenea un job bine plătit, iar fiul nostru creştea ca în poveşti.
Până în ziua în care acesta a căzut din senin. Eram toţi acasă, într-o seară, când brusc fiul nostru a căzut pe podea, vânăt la faţă. Ne-am speriat îngrozitor, am chemat salvarea şi am plecat cu el la spital. A urmat o noapte de coşmar, în care ne-am plimbat între câteva spitale, pentru că nu se hotărau unde să îl oprească.
Într-un final, am fost opriţi la un spital şi după câteva ore a venit diagnosticul – leucemie. Din nou, Dumnezeul meu dormea. Mă uitam la fiul meu, vânăt, cu trupul mic precum al unui înger, înfundat în aşternuturile albe ale spitalului.
Au urmat luni de tratament, în care boala s-a agravat, dezvoltând un limfom non-Hodgkin cu progresie rapidă. Am dus copilul, cu mari sacrificii, într-un spital din străinătate, în speranţa că, între timp, Dumnezeu se va uita şi la noi. Ne rugam şi eu, şi soţia mea, cu lacrimi în ochi, în fiecare seară. Ne doream atât de mult să ne vedem puiul mare.
Într-o seară, când soarele se lăsa la asfinţit, puiul nostru a plecat la ceruri. Eram cu soţia în salonul lui şi îl priveam. A deschis ochişorii mari, a oftat şi a plecat…
Soţia a început să ţipe, eu am rămas stană de piatră. Au venit asistentele, medicul, însă era prea târziu. Fiul nostru era mult prea departe pentru a mai putea fi adus.
Aşa am ajuns să te cunoaştem pe tine. Cu întrebări simple. De ce se întâmplă asta? Cu ce am greşit noi, mai mult decât au făcut-o alţii? Unde este Dumnezeu, atunci când oamenii îl cheamă?
Luni întregi, am venit pe rând la terapie, să ne deschidem sufletele. Eram amândoi dărâmaţi, te vedeam cumva ca pe un preot, medic, prieten, frate. Ne-ai rugat să mergem să vorbim şi cu un preot, însă eram supărat atât de tare, încât nu mă interesa reprezentantul Celui care nu există.
Soţia mea a găsit un duhovnic minunat, la care am mers şi eu mai târziu. Cu timpul, discuţiile cu preotul, tratamentul de la medicul psihiatru şi discuţiile cu tine ne-au mai închis rănile.
Uitându-ne în urmă, putem spune că au trecut câţiva ani buni de când fiul nostru a plecat la ceruri, iar noi am hotărât să mai dăm o şansă Creatorului, să ne arate că există. Şi mare ne-a fost uimirea când soţia mea a rămas din nou însărcinată. Şi mai surprinşi am fost când am descoperit că avem gemeni. O fată şi un băiat. Poate aşa voia Dumnezeu să ne împace.
Naşterea a fost uşoară, iar acum suntem părinţii a doi gemeni minunaţi. Tratamentul psihiatric l-am întrerupt de mult, cu acordul medicului, bineînţeles. Însă discuţiile cu tine şi cu duhovnicul continuă.”
Autor: Psiholog Constantin Cornea
Sursa : csid.ro