"> Jurnalul unei bărbat care suferea de ipohondrie şi atacuri de panică - Psiholog Constantin Cornea

Jurnalul unei bărbat care suferea de ipohondrie şi atacuri de panică

Posted: 01-12-2019 by admin

“ Omul are nevoie de o poveste pentru a învăţa să îşi trăiască viaţa.” Psihoterapeut Constantin Cornea.

Nu mi-am imaginat niciodată că boala mea este psihică, nu psihică. Sau, mai bine spus, în suflet. Am ajuns la tine după ce am mers la toţi medicii, după ce am făcut toate analizele şi am bătut toate spitalele posibile. Viaţa mea fusese un calvar din care, acum, mă simt uşurat că am scăpat. Nu îmi vine să cred cât de bine mă simt şi cum au trecut toate ca un coşmar.

Mare noroc am avut cu soţia mea care, disperată fiind, după ani de alergat cu mine prin spitale şi la medici, a ascultat într-un final sfatul multora dintre ei şi m-a adus la tine. Bineînţeles că, în momentul în care mi-a propus să apelez la psiholog, am reacţionat urât, considerând că nu mă iubeşte şi nu mă înţelege.

Mi-a răspuns dur, şi bine mi-a făcut:

Dacă nu te duci la psiholog, eu divorţez. Gata, până aici. M-am săturat de alergat după cai verzi pe pereţi. Maturizează-te şi mergi la specialistul de care fugi de ani de zile, crezând că problema este în altă parte. Băiatule, problema ta este la cap şi are legătură cu psihicul, nu cu fizicul. Înainte de a ajunge eu sau tu la nebuni, plec. Plec dacă nu te duci la psiholog!

Nu mi-a plăcut deloc abordarea, însă, după ce am început psihoterapia, am înţeles-o. Încercase în fel şi chip să mă convingă să vin la psiholog şi nu reuşise. Când am văzut că îşi face bagajele, m-am panicat. Şi ca de obicei am făcut atac de panică (am înţeles de la tine că asta era), crezând că o să fac un infarct sau o să îmi plesnească ceva pe creier. Ea, în loc să sune la salvare, cum făcuse de zeci sau sute de ori până atunci, a chemat un… taxi. Şi a plecat cu o valiză, lăsându-mă să mă zvârcolesc.

A doua zi, am solicitat programare de urgenţă la psiholog. Eram dezamăgit, furios, panicat, speriat, gândeam haotic şi nu ştiam în ce parte să o apuc. Prima şedinţă m-a liniştit şi m-a făcut să mă văd din afară. Nu am înţeles mare lucru din ce am vorbit, pentru că gândurile mele erau razna, însă m-am simţit mai uşurat după ce am plecat. Şi asta m-a făcut să continui.

Am înţeles şi am acceptat cu foarte mare greutate că atacurile de panică nu erau altceva şi că trebuia să mă sondez pentru a descoperi care le sunt rădăcinile. Şi bine am făcut că am început să sap. Am găsit atât de multe, încât nici mie nu îmi venea să cred.

Eram un tip care avea tot ce îi trebuie. O soţie frumoasă şi iubitoare, o carieră înfloritoare, prieteni cu care să îmi pot petrece timp de calitate. Însă undeva înăuntrul meu era ascuns un tip fricos, timid, care suferea fără să înţeleagă de ce.

Cu timpul, descărcându-mi sufletul, am descoperit cât de tare eram traumatizat. Mi-am dat seama că boala mamei, decesul subit al tatălui, teama că nu mă voi descurca financiar mă înrăiseră şi mă transformaseră într-un animal social care voia să deţină controlul. Am învăţat enorm, am muncit cât zece şi am răzbătut. Credeam că va fi de ajuns. Speram ca zidurile groase ale castelului să mă ferească de tenebrele pe care le credeam afară. Însă ele erau în mine, ascunse bine.

Am înţeles că nu mi-am plâns plânsul până la capăt, ca să spun aşa. Doamne, câtă nevoie aveam să îmi plâng tatăl plecat prea devreme. Nu apucasem să îi spun atâtea. Îmi doream să îl mai am o clipă, să îi mulţumesc, să îl strâng în braţe, să îmi spună, aşa cum doar el o făcea când eram mic şi păţeam ceva: Fiule, o să fie bine!
Apoi boala mamei, care m-a făcut să înţeleg că moartea poate fi fulgerătoare, cum a fost cazul tatălui, sau poate să te mănânce de viu în ani. Doamne, cât a suferit şi suferă săraca şi eu nu vedeam, alergând după cai verzi pe pereţi…

Mi-am retrăit traumele, le-am descărcat emoţiile cu care mă alesesem după ele şi m-am liniştit. Parcă dintr-odată, mintea mea înceţoşată de temeri a devenit stăpână pe situaţie. Totul devenea limpede şi la îndemână.

Am fost să îmi aduc soţia acasă. M-a primit în apartamentul pe care îl închiriase şi m-a rugat să mă aşez. Ce minune de soţie aveam. M-am uitat în jur. Avea doar câteva lucruri cu care plecase. Părea că m-a aşteptat, fără să îşi facă planuri. Am cerut-o înapoi. M-a privit în ochi, m-a privit în suflet şi mi-a spus că vine. Nu ştiu cum, a înţeles, dintr-o privire, că sunt bine.

Cu mama a fost puţin mai greu. O perioadă, cât am fost singur, am vizitat-o doar pentru a o asculta. Nu aveam mare lucru de făcut pentru ea. Însă am înţeles cât de important era să o ascult. Şi am auzit-o. Pentru că ani întregi mi-a vorbit, dar vorbele ei treceau pe lângă mine. Acum chiar o auzeam şi se bucura ca un copil. Mă aştepta de fiecare dată cu ceva bun, făcut special pentru mine. O făcuse şi în trecut, dar cine putea înţelege bucuria pe care trebuie să o simţi când guşti dintr-o plăcintă caldă, gustând din sufletul celui care a făcut-o, mulţumindu-i printr-o strângere în braţe. Boala ei avansează, dar parcă mult mai încet. O simt mai liniştită, mai împăcată…

Cred că după toate aceste şedinţe am devenit mai înţelept. Nu am rezolvat doar ipohondria şi atacurile de panică. M-am înţeles mai bine pe mine, dar şi pe ceilalţi şi cred că viaţa mea a căpătat profunzime. Am înţeles ce îmi spuneai: că viaţa este frumoasă şi merită savurată din plin. Acum îi simt gustul, savoarea, culoarea şi o împărtăşesc şi cu cei apropiaţi.


sursa : csid.ro